Sfântul si Marele Mucenic Dimitrie

Citind viata Sfântului si Marelui Mucenic Dimitrie constatati cu uimire ca un demnitar public din sec. 3-4 d.Hr. cum a fost Mucenicul Dimitrie – guvernator al orasului Salonic – si-a marturisit public credinta în Mântuitorul Iisus Hristos bine stiind ca autoritatile romane interziceau cetatenilor acest lucru.

El si-a dovedit atasamentul si devotamentul fata de Domnul Hristos pâna la moarte, deoarece era convins de recompensa pe care o va da Mântuitorul când zice: “Oricine va marturisi pe Mine înaintea oamenilor, marturisi-voi si Eu pentru el înaintea Tatalui Meu care este în ceruri!” (Mt. 10,32-33).

Si mai stia Mucenicul si de sanctiunea pe care o aplica Mântuitorul pentru “cel ce se va rusina de Mine si de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat si pacatos si Fiul Omului se va rusina de El când va veni întru slava Tatalui Sau cu sfintii Sai îngeri” (Mc. 8,38).

Aceste precepte evanghelice l-au facut sa-si asume responsabilitatea în fata autoritatilor romane, declarându-si calitatea de crestin, iar în fata lui Hristos faptul ca si-a purtat cu vrednicie Crucea sa pentru a deveni ucenicul Sau.

Analizând actul de credinta si curaj al Sfântului care a trait cu mai bine de 1700 de ani în urma, noi, cei de astazi, va trebui sa ne punem urmatoarea întrebare:

-Ce atitudine luam fata de Domnul Hristos Care ne cere si noua acelasi lucru: “sa-L marturisim în acest neam desfrânat si pacatos”.

Dar marturisirea credintei noastre în Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu trebuie redusa sau înteleasa ca simpla rostire a articolului din Simbolul Credintei care defineste lucrul acesta. Ci mai mult. Noi trebuie sa luam o anumita atitudine fata de noi însine, sa adoptam o anumita tinuta fata de starea noastra launtrica, sa ne dam pe fata, aratând celor din jur cine suntem, de ce parte ne situam, ce hram purtam, ce cautam pe acest pamânt, ce sens dam prezentei noastre în lume etc.

Nu putem fi, în acelasi timp si cu Dumnezeu si cu Mamona.

E nevoie, la un moment dat, sa stim daca suntem cu adevarat ai lui Iisus Hristos sau nu. Si daca suntem ai Lui va trebui sa acceptam suferinta, saracia, necazul, Crucea si chiar moartea.

Cum adica moartea?

Caci în vremea noastra nu se pune problema mortii când marturisim credinta în Hristos. Problema aceasta s-a pus doar în perioada persecutiilor. Atunci cei care Îl marturiseau pe Hristos erau într-adevar supusi amenintarii cu moartea si la cele mai groaznice chinuri pentru a se dezice de Domnul Hristos – asa cum s-a întâmplat si cu sfârsitul nostru.

Astazi lucrurile stau cu totul altfel. Crestinii se bucura de libertate deplina. Ei nu mai sunt amenintati cu moartea când îsi marturisesc credinta în Mântuitorul Iisus Hristos si nici nu li se mai cer acte publice de apostazie (lepadarea de Hristos) atunci când nu mai vor sa fie crestini.

În schimb sunt alte forme de lepadare de Hristos pe care le practica chiar fiii Bisericii noastre dreptmaritoare, cum ar fi : aderarea la o alta doctrina religioasa (budism, mahomedanism, shintoism etc.) sau aderarea la o doctrina ateista (secularizarea societatii). În aceste doua situatii numele lui Iisus Hristos este hulit sau dispretuit.

Mai sunt situatii când, în calitate de fiu sau fiica a Bisericii Otodoxe, te rusinezi sa-ti faci semnul Sfintei Cruci când treci prin fata unui locas de închinare sau iesi din biserica sau refuzi total sa te implici în viata si activitatea parohiei de care apartii zicând : “nu-i problema mea”.

În concluzie, cu Hristos nu e de glumit, nu-i joaca si nu-i saga, nu-i cu jumatati de masura, de genul : “pai c-o sa vezi”, “ce putem face”, sau “ împrejurarile m-au silit” etc.

Hristos este bun, blând si dulce dar si teribil în decizii. El ne cere sa ne luam foarte în serios conditia noastra de crestini, asa cum a luat-o si Sf. Mucenic Dimitrie. Pe oameni îi putem însela, minti sau amagi. Pe Hristor însa nu ! daca ne lepadam si ne rusinam de El, si El se va lepada si rusina de noi la Sfânta si Dreapta Judecata de Apoi.